de peste 200 km², fiind îngrădită de râul Sadu la sud şi râul Sălişte la nord. Limita de răsărit a acestei atractive zone este satul Boiţa, aşezat pe malul drept al Oltului, la intrarea în defileul cu acelaşi nume, iar limita de vest este comuna Jina, având drept hotar râul Sebeş.Situată la 18 km de reşedinţa de judeţ, Sibiu, pe drumul judeţean care derivă din DN Sibiu - Râmnicu Vâlcea la 27 km sud de municipiul Sibiu şi 7 km de Cisnădie, comuna Sadu se află în zona de limită a Depresiunii Sibiului cu Munţii Cibinului, chiar la gura văii râului Sadu, la 45" 35' latitudine nordică, 35" 30' longitudine estică şi 460 m. altitudine de la nivelul mării.
Obârşia comunei se pierde în negura vremurilor, fiind socotită pe drept cuvânt una dintre cele mai vechi aşezări rurale de pe pământul Transilvaniei. Denumirea Sadu s-ar părea că are origine slavă, însemnând mlădiţă sau grădină.
Prima atestare documentară datează din anul 1383, într-un contract încheiat între comuna Sadu şi municipalitatea sibiană, având ca obiect paza frontierei de către sădeni. Aşezare de oameni liberi, organizată în obşte sătească, condusă de un cneaz, comuna Sadu ajunge după cucerirea Transilvaniei de către regii unguri dependentă de comuna Cisnădie, locuită de saşi, în anul 1411. De la acea dată până după primul război mondial, comună poartă nenumărate procese cu comuna Cisnădie pentru utilizarea păşunilor, pădurilor şi stabilirea graniţelor, care au suferit dese modificări, cele mai multe în defavoarea sădenilor, până la sfârşitul celui de al doilea război mondial, când sădenii recuperează şi hotarul Tocile, unde astăzi se află satul de vacanţă. De remarcat că, în timpul acestor dispute, sădenii obţin câştig de cauză la 26 februarie 1787, când prin Decretul imperial nr. 179 a fost ştearsă starea de iobăgie faţă de comuna Cisnădie şi s-a consemnat situaţia hotarului dintre cele două comune în situaţia de astăzi. Aceasta a fost obţinuţă în urma vizitei în comună Sadu a împăratului Iosif al doilea. După moartea acestuia, sădenii pierd din nou o parte a hotarului în favoarea saşilor din Cisnădie.
Relieful constituie un amalgam natural de văi şi culmi înalte care fac trecerea spre Munţii Cindrel şi Munţii Lotrului. Întreaga zonă este brazdată de văi adânci şi strâmte, cu povârnişuri repezi. Chiar şi văile mari nu sunt prea evoluate, prezentând numeroase strâmtori lungi de mai mulţi kilometri.
Culmile cu aspect de spinări largi înierbate, minunate păşuni şi prezenţa în foarte multe locuri a unor izvoare au determinat aşezarea la tot pasul a stânelor, iar în puţine locuri ale culmilor apar formaţiuni stâncoase şi pante presărate cu roci golaşe. Fiind punctual de pornire al munţilor Cindrel şi a munţilor Lotrului, cel mai înalt munte aflat pe raza comunei este Prejba, al cărui vârf are o înălţime de 1773m.
Pădurile ocupă o mare parte din suprafaţa dealurilor, în văi, se găseşte un bogat zmeuriş dar majoritatea florei o formează florile gingaşe şi atrăgătoare ce împrăştie în aer un miros deosebit de plăcut. Ele alcătuiesc pajiştile ce atrag turmele de oi, una din marile mândrii ale ţinutului.
O bogată faună de interes cinegetic e ocrotită de pădurile înconjurătoare, la adăpostul cărora îşi găsesc sălaşul animale sălbatice diverse ca: cerbi, căprioare, capre negre, mistreţi, lupi, urşi bruni, râţi, mistreţi, caprioarele ce populează pădurile de fag. La altitudinile mai mici ale pădurilor găsim animale răpitoare precum vulpea (“paguba găinilor”) lupul (“spaima oilor”), şi râsul. Din lumea înaripatelor trebuie să amintim ieruncile, fazanul şi cocoşul de munte. Ichtiofauna constituie un important element de atracţie turistică, prin practicarea pescuitului sportiv. În râuri este prezent păstravul, lipanul şi cleanul.
După închiderea fabricii de bere Sadu, care a funcţionat între anii 1913-2000, astăzi peisajul industrial este limitat la cele două hidrocentrale CHEmp Sadu I şi CHEmp Sadu II. Pe raza comunei se mai află câteva ateliere de prelucrare a lemnului, un atelier de prelucrare a laptelui, o firmă de panificaţie care produce o gamă foartă variată de produse legate de tradiţia brutăriei ardeleneşti.
Hidrocentrala Sadu 1 are calitatea de monument tehnic. După cum se cunoaşte, în 1882, Thomas Alva Edison a pus în funcţiune prima centrală electrică în New York, folosind distribuţia la consumatori printr-o reţea publică de curent continuu. În Bucureşti, tot în 1882, este montată o mică centrală electrică pe amplasamentul actualei Biblioteci Universitare pentru iluminatul Palatului Regal (generatoare de tip Brush) iar în 1884 la Teatrul Naţional a fost introdus iluminatul electric cu lămpi cu arc şi filament incandescent, folosind o centrală electrică formată dintr-o maşină cu abur tip Brulé care acţiona prin curea de transmisie un dinam tip Edison (ambele se găsesc la Muzeul Tehnic din Bucureşti).
În 1890, Nicola Tesla (după Henri Coandă român bănăţean din Serbia) a realizat primul transport în curent alternativ bifazat, iar în 1891 Oskar von Miller a realizat transportul în curent alternativ trifazat cu un randament de 72% la înaltă tensiune, respectiv 15.200V, pe o distanţă de 175 km între centrala hidroelectrică Lauffen / Neckar şi Frankfurt.
Succesul din Frankfurt a consolidat faima inginerului munchenez Oskar von Miller (în 1883 a fondat sucursala germană a Companiei Edison, care în 1882 a fost redenumită Allgemeigne Electrizitats Gesellschaft – AEG), a proiectat în 1884 prima centrală electrică din Berlin, iar în 1903 a fondat cel mai important muzeu tehnic din Europa, Muzeul Tehnic din Munchen, după modelul căruia, Dimitrie Leonida a fondat în 1909 Muzeul Tehnic din Bucureşti.
În aceste circumstanţe, când utilizarea curentului electric se impunea tot mai mult în lume şi în ţară deja apăruse transportul urban cu tramvaiul electric (1894 în Bucureşti), în 1897 se introduseseră experimental electromotoare în instalaţiile de foraj şi extracţie din exploatările petroliere de pe Valea Prahovei (energia fiind furnizată de o centrală hidro cu puterea de 220 kW instalată la Câmpina pe râul Prahova), Casa Generală de Economii din Sibiu a donat 1.000 de florini pentru ca o comisie de consilieri municipali să viziteze expoziţia Electrotehnică Intenaţională de la Frankfurt / Main. Delegaţia dinSibiu
Centrala alimenta în an
ul 1896, 7500 lămpi cu incandescenţă, 160 lămpi cu arc, 60 aparate de încălzit şi ventilaţie, 32 electromotoare de strung, fierăstraie mecanice, maşini de ţesut şi tors. În 1902 şi 1905, au fost realizate investiţii importante în modernizarea turbinelor şi a grupurilor electrice, iar în 1925 şi 1926 generatoarele au fost rebobinate la uzinele Ganz, din Budapesta. (În muzeu se află un generator Ganz nou, din Budapesta care a suferit mici deteriorări când s-a prăbuşit acoperişul).
La 100 de ani de funcţionare neîntreruptă, în 19 septembrie 1996, hidrocentrala de la Sadu I a fost declarată Muzeu, fiind unul dintre monumentele tehnic-hidroenergetice ce ilustrează receptivitatea românilor în preluarea şi utilizarea unor tehnologii moderne.
Pe o uşă laterală se intră în muzeul de la etaj unde erau înainte erau locuinţe pentru cei care lucrau în hidrocentrală.. Tavanul e cu decoruri care păstrează – refăcut - modelul original. Prima încăpere a muzeului de la Sadu I se numeşte Sala Cronos pentru că aici începe, prin fotografii vechi, planşe şi exponate originale, călătoria în timp. Pe câteva panouri sunt expuse fotografii de la sfârşitul secolului al XIX-lea cu Sadu I, imagini de pe şantierul din 1895-1896, poze cu inginerul von Miller, cu sala maşinilor, cu peisajul înconjurător. Imaginile te poartă în timp spre Sadu II, Sadu V, spre electrificarea zonei, dar ca un magnet te atrag fotografiile în care Oskar von Miller apare alături de Henry Ford sau Thomas Edison. Tot aici este expusă o centrală telefonică veche, care făcea legătura între toate punctele de exploatare din zonă. Pe tabloul de comandă al centralei se poate încă citi înscrisul de pe câteva etichete: Tălmaciu, Sadu-Ciunget. Un receptor vechi, negru aşteaptă parcă un semnal, lângă el o variantă mai veche a căştilor de azi. Timpul a îngălbenit etichetele, a mătuit vopseaua de pe scaunul centralistului şi a oprit ceasurile ce acoperă unul din pereţi. Fiecare ceas s-a oprit la altă oră. Aparate de măsură ce nu mai funcţionează le ţin isonul ceasurilor în încremenirea lor. Îşi merită odihna...
În cea de-a doua încăpere nu ştii unde să poposeşti mai întâi: în biroul proiectantului, în cel al directorului, în atelier sau în faţa panoului de verificare de pe care te privesc tot felul de cadrane şi ceasuri.??? toate se regăsesc aici şi toate inspiră aura vremurilor trecute. O pereche de galoşi de înaltă tensiune aşteaptă cuminţi lângă un scaun albastru. Pe masa din lemn înnegrit tronează o menghină, o maşină de găurit, câteva chei. Ai impresia că din clipă în clipă cineva va intra şi va începe să lucreze…
În ultima sală pereţii sunt tapetaţi cu fotografii ale “drumului” energiei electrice de la baraj la reţelele de distribuţie, mobilierul ar face deliciul colecţionarilor: un televizor Cosmo, un vechi aparat de radio, lă
mpi reglabile vechi …
În sala maşinilor podeaua vibrează tot mai tare pe măsură ce te apropii de cele trei agregate imense ce tronează în mijlocul încăperii, toate de mari dimensiuni, cu un diametru de câţiva metri şi cu înălţimi ce depăşesc doi metri. Maşinăriile se alungesc în subsol, prin decupajul din podea se văd mari, negre, înconjurate de fire de apă. Deasupra capului un pod rulant, cu sarcină maximă de 7,5 tone se plimbă peste toată hala şi este folosit la ridicarea utilajelor.
La intrarea dinspre Tălmaciu în comuna Sadu se află Crucea comemorativă, ridicată în anul 1925, din iniţiativă parohului D. Bunea. Monumentul este realizat din beton, pe faţada lui aflându-se următorul înscris comemorativ: "Monument ridicat în amintirea eroilor din Războiul Mondial căzuţi pentru întregirea neamului pe teritoriul comunei Sadu în 1916. Exhumaţi şi aşezaţi în groapă comună de aici în luna mai 1925. Acest monument serveşte şi ca amintire pentru fiii comunei Sadu, morţi în războiul mondial 1914-1918".
Obârşia comunei se pierde în negura vremurilor, fiind socotită pe drept cuvânt una dintre cele mai vechi aşezări rurale de pe pământul Transilvaniei. Denumirea Sadu s-ar părea că are origine slavă, însemnând mlădiţă sau grădină.
Prima atestare documentară datează din anul 1383, într-un contract încheiat între comuna Sadu şi municipalitatea sibiană, având ca obiect paza frontierei de către sădeni. Aşezare de oameni liberi, organizată în obşte sătească, condusă de un cneaz, comuna Sadu ajunge după cucerirea Transilvaniei de către regii unguri dependentă de comuna Cisnădie, locuită de saşi, în anul 1411. De la acea dată până după primul război mondial, comună poartă nenumărate procese cu comuna Cisnădie pentru utilizarea păşunilor, pădurilor şi stabilirea graniţelor, care au suferit dese modificări, cele mai multe în defavoarea sădenilor, până la sfârşitul celui de al doilea război mondial, când sădenii recuperează şi hotarul Tocile, unde astăzi se află satul de vacanţă. De remarcat că, în timpul acestor dispute, sădenii obţin câştig de cauză la 26 februarie 1787, când prin Decretul imperial nr. 179 a fost ştearsă starea de iobăgie faţă de comuna Cisnădie şi s-a consemnat situaţia hotarului dintre cele două comune în situaţia de astăzi. Aceasta a fost obţinuţă în urma vizitei în comună Sadu a împăratului Iosif al doilea. După moartea acestuia, sădenii pierd din nou o parte a hotarului în favoarea saşilor din Cisnădie.
Relieful constituie un amalgam natural de văi şi culmi înalte care fac trecerea spre Munţii Cindrel şi Munţii Lotrului. Întreaga zonă este brazdată de văi adânci şi strâmte, cu povârnişuri repezi. Chiar şi văile mari nu sunt prea evoluate, prezentând numeroase strâmtori lungi de mai mulţi kilometri.
Culmile cu aspect de spinări largi înierbate, minunate păşuni şi prezenţa în foarte multe locuri a unor izvoare au determinat aşezarea la tot pasul a stânelor, iar în puţine locuri ale culmilor apar formaţiuni stâncoase şi pante presărate cu roci golaşe. Fiind punctual de pornire al munţilor Cindrel şi a munţilor Lotrului, cel mai înalt munte aflat pe raza comunei este Prejba, al cărui vârf are o înălţime de 1773m.Pădurile ocupă o mare parte din suprafaţa dealurilor, în văi, se găseşte un bogat zmeuriş dar majoritatea florei o formează florile gingaşe şi atrăgătoare ce împrăştie în aer un miros deosebit de plăcut. Ele alcătuiesc pajiştile ce atrag turmele de oi, una din marile mândrii ale ţinutului.
O bogată faună de interes cinegetic e ocrotită de pădurile înconjurătoare, la adăpostul cărora îşi găsesc sălaşul animale sălbatice diverse ca: cerbi, căprioare, capre negre, mistreţi, lupi, urşi bruni, râţi, mistreţi, caprioarele ce populează pădurile de fag. La altitudinile mai mici ale pădurilor găsim animale răpitoare precum vulpea (“paguba găinilor”) lupul (“spaima oilor”), şi râsul. Din lumea înaripatelor trebuie să amintim ieruncile, fazanul şi cocoşul de munte. Ichtiofauna constituie un important element de atracţie turistică, prin practicarea pescuitului sportiv. În râuri este prezent păstravul, lipanul şi cleanul.
După închiderea fabricii de bere Sadu, care a funcţionat între anii 1913-2000, astăzi peisajul industrial este limitat la cele două hidrocentrale CHEmp Sadu I şi CHEmp Sadu II. Pe raza comunei se mai află câteva ateliere de prelucrare a lemnului, un atelier de prelucrare a laptelui, o firmă de panificaţie care produce o gamă foartă variată de produse legate de tradiţia brutăriei ardeleneşti.
Hidrocentrala Sadu 1 are calitatea de monument tehnic. După cum se cunoaşte, în 1882, Thomas Alva Edison a pus în funcţiune prima centrală electrică în New York, folosind distribuţia la consumatori printr-o reţea publică de curent continuu. În Bucureşti, tot în 1882, este montată o mică centrală electrică pe amplasamentul actualei Biblioteci Universitare pentru iluminatul Palatului Regal (generatoare de tip Brush) iar în 1884 la Teatrul Naţional a fost introdus iluminatul electric cu lămpi cu arc şi filament incandescent, folosind o centrală electrică formată dintr-o maşină cu abur tip Brulé care acţiona prin curea de transmisie un dinam tip Edison (ambele se găsesc la Muzeul Tehnic din Bucureşti).
În 1890, Nicola Tesla (după Henri Coandă român bănăţean din Serbia) a realizat primul transport în curent alternativ bifazat, iar în 1891 Oskar von Miller a realizat transportul în curent alternativ trifazat cu un randament de 72% la înaltă tensiune, respectiv 15.200V, pe o distanţă de 175 km între centrala hidroelectrică Lauffen / Neckar şi Frankfurt.
Succesul din Frankfurt a consolidat faima inginerului munchenez Oskar von Miller (în 1883 a fondat sucursala germană a Companiei Edison, care în 1882 a fost redenumită Allgemeigne Electrizitats Gesellschaft – AEG), a proiectat în 1884 prima centrală electrică din Berlin, iar în 1903 a fondat cel mai important muzeu tehnic din Europa, Muzeul Tehnic din Munchen, după modelul căruia, Dimitrie Leonida a fondat în 1909 Muzeul Tehnic din Bucureşti.
În aceste circumstanţe, când utilizarea curentului electric se impunea tot mai mult în lume şi în ţară deja apăruse transportul urban cu tramvaiul electric (1894 în Bucureşti), în 1897 se introduseseră experimental electromotoare în instalaţiile de foraj şi extracţie din exploatările petroliere de pe Valea Prahovei (energia fiind furnizată de o centrală hidro cu puterea de 220 kW instalată la Câmpina pe râul Prahova), Casa Generală de Economii din Sibiu a donat 1.000 de florini pentru ca o comisie de consilieri municipali să viziteze expoziţia Electrotehnică Intenaţională de la Frankfurt / Main. Delegaţia din
Centrala alimenta în an
ul 1896, 7500 lămpi cu incandescenţă, 160 lămpi cu arc, 60 aparate de încălzit şi ventilaţie, 32 electromotoare de strung, fierăstraie mecanice, maşini de ţesut şi tors. În 1902 şi 1905, au fost realizate investiţii importante în modernizarea turbinelor şi a grupurilor electrice, iar în 1925 şi 1926 generatoarele au fost rebobinate la uzinele Ganz, din Budapesta. (În muzeu se află un generator Ganz nou, din Budapesta care a suferit mici deteriorări când s-a prăbuşit acoperişul). La 100 de ani de funcţionare neîntreruptă, în 19 septembrie 1996, hidrocentrala de la Sadu I a fost declarată Muzeu, fiind unul dintre monumentele tehnic-hidroenergetice ce ilustrează receptivitatea românilor în preluarea şi utilizarea unor tehnologii moderne.
Pe o uşă laterală se intră în muzeul de la etaj unde erau înainte erau locuinţe pentru cei care lucrau în hidrocentrală.. Tavanul e cu decoruri care păstrează – refăcut - modelul original. Prima încăpere a muzeului de la Sadu I se numeşte Sala Cronos pentru că aici începe, prin fotografii vechi, planşe şi exponate originale, călătoria în timp. Pe câteva panouri sunt expuse fotografii de la sfârşitul secolului al XIX-lea cu Sadu I, imagini de pe şantierul din 1895-1896, poze cu inginerul von Miller, cu sala maşinilor, cu peisajul înconjurător. Imaginile te poartă în timp spre Sadu II, Sadu V, spre electrificarea zonei, dar ca un magnet te atrag fotografiile în care Oskar von Miller apare alături de Henry Ford sau Thomas Edison. Tot aici este expusă o centrală telefonică veche, care făcea legătura între toate punctele de exploatare din zonă. Pe tabloul de comandă al centralei se poate încă citi înscrisul de pe câteva etichete: Tălmaciu, Sadu-Ciunget. Un receptor vechi, negru aşteaptă parcă un semnal, lângă el o variantă mai veche a căştilor de azi. Timpul a îngălbenit etichetele, a mătuit vopseaua de pe scaunul centralistului şi a oprit ceasurile ce acoperă unul din pereţi. Fiecare ceas s-a oprit la altă oră. Aparate de măsură ce nu mai funcţionează le ţin isonul ceasurilor în încremenirea lor. Îşi merită odihna...
În cea de-a doua încăpere nu ştii unde să poposeşti mai întâi: în biroul proiectantului, în cel al directorului, în atelier sau în faţa panoului de verificare de pe care te privesc tot felul de cadrane şi ceasuri.??? toate se regăsesc aici şi toate inspiră aura vremurilor trecute. O pereche de galoşi de înaltă tensiune aşteaptă cuminţi lângă un scaun albastru. Pe masa din lemn înnegrit tronează o menghină, o maşină de găurit, câteva chei. Ai impresia că din clipă în clipă cineva va intra şi va începe să lucreze…
În ultima sală pereţii sunt tapetaţi cu fotografii ale “drumului” energiei electrice de la baraj la reţelele de distribuţie, mobilierul ar face deliciul colecţionarilor: un televizor Cosmo, un vechi aparat de radio, lă
mpi reglabile vechi … În sala maşinilor podeaua vibrează tot mai tare pe măsură ce te apropii de cele trei agregate imense ce tronează în mijlocul încăperii, toate de mari dimensiuni, cu un diametru de câţiva metri şi cu înălţimi ce depăşesc doi metri. Maşinăriile se alungesc în subsol, prin decupajul din podea se văd mari, negre, înconjurate de fire de apă. Deasupra capului un pod rulant, cu sarcină maximă de 7,5 tone se plimbă peste toată hala şi este folosit la ridicarea utilajelor.
La intrarea dinspre Tălmaciu în comuna Sadu se află Crucea comemorativă, ridicată în anul 1925, din iniţiativă parohului D. Bunea. Monumentul este realizat din beton, pe faţada lui aflându-se următorul înscris comemorativ: "Monument ridicat în amintirea eroilor din Războiul Mondial căzuţi pentru întregirea neamului pe teritoriul comunei Sadu în 1916. Exhumaţi şi aşezaţi în groapă comună de aici în luna mai 1925. Acest monument serveşte şi ca amintire pentru fiii comunei Sadu, morţi în războiul mondial 1914-1918".
Biserica parohială Sadu cu hramul "Adormirea Maicii Domnului"
este aşezată în partea de sus a comunei pe un loc mai ridicat, fiind declarată monument istoric. Data exactă a construcţiei, nu poate fi precizată cu exactitate, piatra de mormânt aflată lângă zidul de miazăzi (înfiptă în pământ), de formă dreptunghiulară păstrează inscripţia, scrisă cu caractere chirilice: "Sub această piatră zac oasele robului lui Dumnezeu jupan Ilie Cujmaret din Kiprovat", mort înleatul lui Hristos 1719". Posibil ca Ilie Cujmareţ să fi fost unul din negustorii bulgari care pentru a-şi vinde articolele de argintărie băteau toate satele la începutul sec. al XVIII-lea. Faptul că inscripţia este extinsă pe marginea pietrei de jur mprejur, poate duce la concluzia că iniţial piatra a fost acoperiş al unui mormânt din interiorul bisericii, iar cu ocazia lucrărilor de lărgire a bisericii a fost scoasă şi înfiptă în afara bisericii.
S-a constatat că în interiorul bisericii actuale se găsesc resturi din fundaţiile de altare ale celor două biserici mai vechi din comună, atestate documentar în 1358. De asemenea s-au găsit oseminte şi monezi de argint datând din sec. XVI. Pe o cărămidă din partea interioară dinspre nord a zidului de la turnul bisericii, se afla încrustată inscripţia: "Zidari Oprea de Făgăraş 1757", iar pe acoperişul turnului este săpat în zid anul 1795. Are un singur turn cu acoperişul în formă de doi bulbi de ceapă suprapuse, cel de la bază fiind mai mare, din tabla zincată.
În interior biserica are trei bolte succesive, cea din mijloc mai înaltă şi cu o formă de calotă sferică. Sub bolta din faţă se află fundamentele sub formă de semicerc ale celor două altare ale fostelor biserici şi care se termină unde este iconostasul actualului altar. Cea mai veche parte a clădirii actuale este cea din mijloc. Aceasta o confirmă pictura în frescă, executată în trei etape şi de trei calităţi diferite. Cea mai veche şi valoroasă pictură este cea din mijlocul naosului şi de pe pereţii laterali ai pronaosului.
Satele din mărginime stau mărturie identităţii culturale a românilor pe aceste meleaguri. Din negura timpurilor, aceste populaţii de oieri au construit case de brad cu acoperişuri înalte de şindrilă, au fost şi sunt maeştri în prelucrarea lânii şi a pieilor. Din punct de vedere arhitectural, fondul arhaic îl constituie casele din lemn, cu două sau trei încăperi.
Chiar dacă unele aspecte exterioare ale caselor trădeaza interferenţa între cultura romanească şi cea germană, arhitectura ţărănească rămâne tributară principiilor de organizare a spaţiului de locuit specifice populaţiei româneşti. O notă caracteristică a arhitecturii mărgineneşti a construcţiilor mai noi, este dată de "privariu", o lărgire a prispei adăpostită de o prelungire a pantei acoperişului. Influenţe săseşti se regăsesc în mobilierul de interior vopsit şi cu decor floral.
Deşi progresiv construcţiile moderne le înlocuiesc pe cele vechi tradiţionale, atmosfera rămâne neschimbată. Localnicii continuă să poarte în zilele de sărbătoare straiele tradiţionale brodate în negru şi alb şi păstrate la loc de cinste pentru a fi purtate cu mândrie.
Printre obiceiurile specifice Mărginimii, cele mai importante sunt cele legate de sărbătorile de iarnă. Astfel "Colindatul feciorilor" şi "Ceata Junilor" sunt două dintre cele mai apreciate de orice vizitator.
Modelate
în spiritualitate şi imaginar, elementele de civilizaţie conţinute în textul colindelor contribuie la comunicarea indirectă a dorinţelor şi aşteptărilor de la viaţă a fiinţei umane în prezent şi în viitor. Feciorii au lumea lor, poetică şi feerică, purtată în textul colindelor, în care vârsta, viaţa, tradiţia participă unitar, inclusiv dizolvând în text elemente de civilizaţie printre care şi cele ale transportului tradiţional. Sintezele creează în colinde o lume nouă, o dimensiune sărbătorească ideală în care se contopesc instincte, experienţe de generaţii şi dorinţe individuale. Este vârsta sentimentelor celor ce colindă, a erotismului lor discret ce se „strecoară” în textul colindat şi prin intermediul acestor elemente.
Astfel o parte din colinde reprezintă imaginea fetei care merge să ia apă de la izvor, sau de la fântână, imagine transformată într-o adevărată feerie în colinde. Fata poartă botiţa, vadra, cănuţa sau ulciorul în mână, toate fiind recipiente de transport purtat şi fără de care, cel puţin în colinde dar şi în viaţa reală nu se putea imagina o fată ce ieşea în sat. Pe această cale, a iniţierilor şi a antropologiei sociale, colindele introduc în text şi abordarea fetei plecată după apă de către un personaj masculin de obicei călare pe cal. În dialogul care are loc, călăreţul promite fetei şi o ispiteşte cu „care de aur”, „cară cu comoară”, „nouă care cu povară” încărcate cu „butoaie cu bani mărunţi”.
Formaţia de Fluieraşi din Sadu reprezintă cu mândrie tradiţia folclorului sădean.
Comuna Sadu a dat mari personalităţi ale istoriei naţionale dintre care amintim: episcopul Ioan Inocenţiu Micu-Klein (1692-1768), istoricul şi lingvistul Samuil Micu (1745-1806), reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene; protopopul Ioan Piuariu (Popa Tunsu) (1732-1782), luptător pentru revenirea uniţilor la ortodoxie, medicul oculist Ioan Piuariu Molnar (Popa Tunsu) (1749-1815), primul medic titrat român, iniţiatorul primei gazete romaneşti din Transilvania, preotul Dimitrie Bunea.
este aşezată în partea de sus a comunei pe un loc mai ridicat, fiind declarată monument istoric. Data exactă a construcţiei, nu poate fi precizată cu exactitate, piatra de mormânt aflată lângă zidul de miazăzi (înfiptă în pământ), de formă dreptunghiulară păstrează inscripţia, scrisă cu caractere chirilice: "Sub această piatră zac oasele robului lui Dumnezeu jupan Ilie Cujmaret din Kiprovat", mort înleatul lui Hristos 1719". Posibil ca Ilie Cujmareţ să fi fost unul din negustorii bulgari care pentru a-şi vinde articolele de argintărie băteau toate satele la începutul sec. al XVIII-lea. Faptul că inscripţia este extinsă pe marginea pietrei de jur mprejur, poate duce la concluzia că iniţial piatra a fost acoperiş al unui mormânt din interiorul bisericii, iar cu ocazia lucrărilor de lărgire a bisericii a fost scoasă şi înfiptă în afara bisericii. S-a constatat că în interiorul bisericii actuale se găsesc resturi din fundaţiile de altare ale celor două biserici mai vechi din comună, atestate documentar în 1358. De asemenea s-au găsit oseminte şi monezi de argint datând din sec. XVI. Pe o cărămidă din partea interioară dinspre nord a zidului de la turnul bisericii, se afla încrustată inscripţia: "Zidari Oprea de Făgăraş 1757", iar pe acoperişul turnului este săpat în zid anul 1795. Are un singur turn cu acoperişul în formă de doi bulbi de ceapă suprapuse, cel de la bază fiind mai mare, din tabla zincată.
În interior biserica are trei bolte succesive, cea din mijloc mai înaltă şi cu o formă de calotă sferică. Sub bolta din faţă se află fundamentele sub formă de semicerc ale celor două altare ale fostelor biserici şi care se termină unde este iconostasul actualului altar. Cea mai veche parte a clădirii actuale este cea din mijloc. Aceasta o confirmă pictura în frescă, executată în trei etape şi de trei calităţi diferite. Cea mai veche şi valoroasă pictură este cea din mijlocul naosului şi de pe pereţii laterali ai pronaosului.
Satele din mărginime stau mărturie identităţii culturale a românilor pe aceste meleaguri. Din negura timpurilor, aceste populaţii de oieri au construit case de brad cu acoperişuri înalte de şindrilă, au fost şi sunt maeştri în prelucrarea lânii şi a pieilor. Din punct de vedere arhitectural, fondul arhaic îl constituie casele din lemn, cu două sau trei încăperi.
Chiar dacă unele aspecte exterioare ale caselor trădeaza interferenţa între cultura romanească şi cea germană, arhitectura ţărănească rămâne tributară principiilor de organizare a spaţiului de locuit specifice populaţiei româneşti. O notă caracteristică a arhitecturii mărgineneşti a construcţiilor mai noi, este dată de "privariu", o lărgire a prispei adăpostită de o prelungire a pantei acoperişului. Influenţe săseşti se regăsesc în mobilierul de interior vopsit şi cu decor floral.
Deşi progresiv construcţiile moderne le înlocuiesc pe cele vechi tradiţionale, atmosfera rămâne neschimbată. Localnicii continuă să poarte în zilele de sărbătoare straiele tradiţionale brodate în negru şi alb şi păstrate la loc de cinste pentru a fi purtate cu mândrie.
Printre obiceiurile specifice Mărginimii, cele mai importante sunt cele legate de sărbătorile de iarnă. Astfel "Colindatul feciorilor" şi "Ceata Junilor" sunt două dintre cele mai apreciate de orice vizitator.
Modelate
în spiritualitate şi imaginar, elementele de civilizaţie conţinute în textul colindelor contribuie la comunicarea indirectă a dorinţelor şi aşteptărilor de la viaţă a fiinţei umane în prezent şi în viitor. Feciorii au lumea lor, poetică şi feerică, purtată în textul colindelor, în care vârsta, viaţa, tradiţia participă unitar, inclusiv dizolvând în text elemente de civilizaţie printre care şi cele ale transportului tradiţional. Sintezele creează în colinde o lume nouă, o dimensiune sărbătorească ideală în care se contopesc instincte, experienţe de generaţii şi dorinţe individuale. Este vârsta sentimentelor celor ce colindă, a erotismului lor discret ce se „strecoară” în textul colindat şi prin intermediul acestor elemente. Astfel o parte din colinde reprezintă imaginea fetei care merge să ia apă de la izvor, sau de la fântână, imagine transformată într-o adevărată feerie în colinde. Fata poartă botiţa, vadra, cănuţa sau ulciorul în mână, toate fiind recipiente de transport purtat şi fără de care, cel puţin în colinde dar şi în viaţa reală nu se putea imagina o fată ce ieşea în sat. Pe această cale, a iniţierilor şi a antropologiei sociale, colindele introduc în text şi abordarea fetei plecată după apă de către un personaj masculin de obicei călare pe cal. În dialogul care are loc, călăreţul promite fetei şi o ispiteşte cu „care de aur”, „cară cu comoară”, „nouă care cu povară” încărcate cu „butoaie cu bani mărunţi”.
Formaţia de Fluieraşi din Sadu reprezintă cu mândrie tradiţia folclorului sădean.
Comuna Sadu a dat mari personalităţi ale istoriei naţionale dintre care amintim: episcopul Ioan Inocenţiu Micu-Klein (1692-1768), istoricul şi lingvistul Samuil Micu (1745-1806), reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene; protopopul Ioan Piuariu (Popa Tunsu) (1732-1782), luptător pentru revenirea uniţilor la ortodoxie, medicul oculist Ioan Piuariu Molnar (Popa Tunsu) (1749-1815), primul medic titrat român, iniţiatorul primei gazete romaneşti din Transilvania, preotul Dimitrie Bunea.
Nikola Tesla s-a născut la 10 iulie 1856, satul Smiljan, în apropiere de Gospić, Croaţia, pe atunci Graniţa Militară Croată şi a decedat în 7 ianuarie 1943 la New York. A fost inventator, fizician, inginer mecanic şi inginer electrician american de origine sârbă. Unele surse afirmă că ar fi fost de origine istro-română. Tesla este considerat ca fiind unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă ai sfârşitului de secol 19 şi începutului de secol 20. Invenţiile, precum şi munca teoretică ale lui Tesla au pus bazele cunoştinţelor moderne despre curentul alternativ, puterea electrică, sistemele de curent alternativ, incluzând sistemele polifazate, sistemele de distribuţie a puterii şi motorul pe curent alternativ, care au determinat cea de-a doua Revoluţie Industrială. Una dintre cele mai importante invenţii ale sale este generatorul de curent alternativ, contribuind de asemenea la construirea hidrocenteralei de lângă Cascada Niagara. În Statele Unite ale Americii, faima lui Tesla rivalizează în istorie şi cultură populară cu cea a altui mare inventator Thomas Edison. Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nikola_Tesla
